lasa lumina aprinsa

December 30, 2009

cand eram mic cel mai mult ma speria intunericul. (psihologii sa se autosesizeze) sub potectia lui se ascundea pletosu ala blond din serialul horror  twin peaks, vreun monstru din desene animate sau fratemio care vroia sa ma sperie. imaginatia lucra impotriva linistii mele cand se lasa intunericul.  urechile atintite spre orice sursa de zgomot, pupilele ochilor dilatate la maxim pentru a sesiza ceva cunoscut, linistitor si bataile inimii urmand traseul unui rollercoster erau simptomele stiute deja cand trebuia sa merg intr-o camera noaptea sa iau ceva. as fi preferat ca intrerupatorul prin care luminam instant camera sa fie o parte a corpului meu pentru a micosra suspansul de a-l gasi pe intuneric. (un al 6 -lea deget pe care il pocnesti). venirea noptii anunta momentul somnului. aveam doua variante de a adormi ferit de amenintarea intunericului: lasam usa deschisa la camera ca sa ii aud pe ai mei vorbind in bucatarie sau adormeam cu lumina aprinsa. aceste masuri imi garantau absenta personajelor negative  pentru ca stiam eu din desene animate si filme ca nu se arata in prezenta parintilor si pe lumina. curajul lor in aceste conditii semana cu al meu cand la serbarea de la gradinita trebuia sa recit o poezie.(“”cum e mama mai departe?”) lasa lumina aprinsa era un indemn care incepea sa devina un fel de a fi.

clasa 1 era  si ea o camera in suspansul intunericului. in prima zi nu parea sa fie bine luminata pentru ca mi-am vazut colegii adusi de mana de catre parinti cum incepeau sa planga de frica la plecarea acestora desi primeau asigurari ca vor fi asteptati la poarta scolii la iesire. miros de petrol, ghiozdane dreptunghiulare, penare cu creioane colorate la vedere, fete cu codite impletite si cordeluta,  baieti pieptanati intr-o parte de mame, banci cu scartait de hinta, pereti cu tablouri de barbosi ce priveau increzatori si o invatatoare care ne asigura pe toti ca va fi bine si nu dureaza mult, pareau sa fie acum acel lucru cunoscut si linistitor din camera intunecata in care urma sa las lumina aprinsa. ce nu stiam eu e ca becul tine 8 ani dupa care se arde si trebuie sa merg in alta camera: liceul. becul deaici e diferit de cel care ma linistea pana acum si palpaie des la inceput. in loc sa-mi tina lumina aprinsa, mi-o stingea cand mi-era lumea mai draga si invat ca unele lucruri sa le fac pe intuneric. mai tarziu urma sa inteleg ca acele lucruri nu se fac nici pe lumina. 4 ani de lumina sacadata mi-au pregatit din timp dorinta de a pasi in alta camera: facultatea. aici deja aveam experienta caderilor de lumina asa ca nu ma mai speria nici ala din twin peaks, nici tataso si nici sa particip la reuniunea lui de familie de sarbatori. aici am descoperit ca lumina aceea cu care eram eu obisnuit poate avea nuante de culoare si iti poate da o alta viziune asupra camerei dar ce era si mai important era ca aceasta lumina colorata ma ajuta sa vad si inafara camerei. daca as fi avut eu o astfel de lumina cand eram mic, vedeam sigur si pe hol unde cateodata mi se parea ca mai trece un monstrulet cu miscari subtile. incet, incet percepeam paleta de culori a luminii pe care vroiam sa o las aprinsa. stiam ce culoare vreau sa lumineze in fiecare zi in camera si in afara ei. eu aveam libertatea sa fac asta. super.inca 4 ani de efectele vizuale in care ma perfectionasem si la sfarsitul lor trebuia sa le iau cu mine mai departe deoarece camera in care ma aflam urma sa fie ocupata de altii. era in regula, oricum nu stateam mult in acea camera si preferam mai mult sa las lumina aprinsa in afara ei. iata-ma cu becurile colorate dupa mine cautand o noua camera in care sa las aprins jocul de lumini. aceasta noua camera se va numi:jobul. perioada asta a fost cea mai intensa din viata mea si era importanta deoarece lumina speram sa o las aprinsa mai mult timp aici. am inceput sa intru in camere de tot felul: mai mari, mai mici, mai departe de casa, mai aproape, cu factura mare la lumina, cu factura mica. in unele camere lumina care o lasam aprinsa era prea puternica si ii deranja pe ceilalti in altele lumina era prea mica si nu se vedea cum trebuie. nu a fost usor sa gasesc intensitatea, culoarea si durata de timp dorita de mine in care urma sa las lumina aprinsa in camera. dar da, intr-un final am gasit o astfel de camera in care sa las lumina aprinsa.

m-am gandit sa dau o tura in camerele unde pana acum mi-a cazut curentul. din  experienta stiu ca aici te poate speria ce vezi si cu lumina aprinsa. dar fiecare is doreste o camera numai a lui in care sa isi regaseasca intensitatea, culoarea …asa ca o sa las in curand si aici lumina aprinsa.

acest articol a fost scris ca mesaj de preintampinare a camerelor in care voi intra anul viitor.

Advertisements

talent ascuns, caut forme de manifestare

December 29, 2009

cea mai usoara forma de existenta a omului e anonimatul. el te lasa sa dormi dimineata, iti lasa timp destul intre telefoanele care le primesti, te scuteste de priviri insistente pe strada, interactiunea nedorita cu curiosi si sughiturile ca esti pomenit. iti lasa doar grijile zilnice in seama ta (facturi, 8 h la lucru, curatenie, mancare) . e generos cu linistea ta si nu are pretentii ca tu sa te obosesti sa fi mai deosebit. iti lasa timp suficient si ajuta la trecerea mai inceta a lui. de fapt, el iti este cel mai ingaduitor prieten, te lasa sa bei o gramada in cercuri de prieteni oglinda, vrea ca tu sa cobori nivelul discutiei la cur si tzate,  te lasa sa dai peste cap discutia cu o persoana frumoasa si dezghetata,  iti accepta felul neingrijit de a fi, te urmeaza a doua zi la lucru si nu iti reproseaza ca ai cearcane la ochi, ca nu iti sta bine cravata sau ca ai dat o duma la un interviu de job mai bun. si toate astea pentru ca el, anonimatul te vrea aproape. nu o sa strice aceasta prietenie atata timp cat tu esti in armonie cu linistea, odihna si multumirea de sine. el iti poate fi loial pana la adanca batranete, moment in care anuntul rudelor la pagina cu decese din ziar strica aceasta frumoasa prietenie de o viata. Ai vazut vecina? L-a dat in ziar! Un gest de recunoastere care ridica urmatoarea intrebare: Cine e asta? E anonimatul scos la lumina cu ocazia unui fapt tragic. Eh acuma ca stim ca respectivul anonim nu mai e, viata noastra…va fi la fel. (Bunica-mea e abonata la ziarul Tribuna si cand am intrebat-o ce citeste in el, mi-a zis ca doar se uita sa vada cine a mai murit).

luand lucrurile cu un corespondent in viata de zi cu zi as spune ca pentru majoritatea relatia de anonimat este ca una de mariaj, fara a aduce voit o conotatie negativa acestui act suprem de unire a destinelor. mariajul intre tine si anonimat te multumeste pentru ca aduce cu sine zona ta de comfort. zona in care tu te simti bine din toate punctele de vedere si in care partenerul de viata iti spune Da, dragul meu la tot ce iti doresti si te pastreaza identic cu ce ai fost inaintea acestui consimtamant. e o etapa care se traieste bine din toate punctele de vedere mai putin din cel al provocarilor interioare. provocarea interioara e ceea ce anonimatul uraste cel mai mult, pentru ca ea poate scoate in evidenta un talent ascuns. acest talent ascuns in scurt timp va gasi o forma de manifestare si de aici prioritatile de pana de curand ale anonimatului sunt neglijate in favoare afirmarii talentului. si uite cum acest mariaj este pus in pericol de curva asta, care se ascunde, in toti  dar nu zice nimic pana ce nu e gasita.(talentul)

acest articol este scris ca reminder la provocarea luata pentru anul viitor de a invata sa cant la chitara.


miscare, mai multa miscare

December 28, 2009

(an de referinta 1950)

imi vine in minte imaginea bunicului meu care mergea la Bucuresti cu caruta din Sibiu. 3 zile dura drumetia, timp in care colabora cu starile vremii, pofta animalelor salbatice si cu invatatii siretlicurilor de drumetii. Sunetul cadentat al copitelor de cal, mirosul amestecat de fan cu balega si scartuitul scandurilor din caruta erau insotitori confirmati din timp de-a lungul calatoriei. Scopul drumetiei putea fi unul comercial. Efortul fizic si psihic trebuie remarcate in mod deosebit. Fizic, trebuia sa fi pregatit pentru frig, caldura, zgaltieturi, dureri de spate, pozitii incomode, umezeala, vant, zgomot. Psihic, imprevizibilitatea era o constanta: reactia cailor la oboseala prelungita, amenintarile omenilor faradelege care isi faceau veacul de-a lungul drumurilor, presiunea realizarii scopului acestei drumetii.  E adevarat, vorbim despre un om care mergea insotit si care avea experienta unor ani grei petrecuti ca si prizonier de razboi in lagarele din Rusia.  Conditia fizica a omului in general este una remarcabila, poate fi imbunatatita considerabil  in timp si poate demonta cu succes nevoile artificiale de comfort pe care unii cu atata precautie si le creaza astazi. Starea psihica a initiatorului drumetiei poate fi usor confundata in acest caz cu una de incostienta daca nu se tine cont de: motivatie, experienta si sansa de reusita.

(an de referinta 2009)

e vara, e cald, sufocant de cald. pe balconul unui apartament de la etajul trei, o bicileta sta nepasatoare la grijile si stresul cotidian al oamenilor de jos. Ia atitudine doar cand este pusa in miscare, in rest ar putea trece nevazuta printre rufele la uscat, lazile goale si acvariul cu doua testoase din balcon.Vocea ei se face auzita cand se lasa intunericul si temperatura de afara e  mai ingaduitoare cu gafaiala si transpiratia oamenilor ce fac miscare. In seara asta posesorul ei si-a propus sa faca un traseu mai dificil prin lungime si panta de inclinatie. O coboara cu liftul printr-o nefireasca abordare de comfort temporar. Afara bicicleta  isi deshide un ochi sub forma unui far alb iar din spate prezenta si-o semnalizeaza cu un stop rosu de veghe. Mai trebuie indeplinita o conditie pentru miscarea din asta seara: muzica. Iubitorul de miscare isi afunda adanc castile de Ipod in urechi vrand sa izoleze fonic sunetul ales de el ca si catalizator al efortului de  zgomotul inutil al masinilor din jur. Ele sunt niste conserve care mentin echilibrul permanent intre comfortul deplasarii si viteza de iritare a oamenilor in aglomeratiile urbane.Primul cuvant il spune usor timid pana cand iubitorul de msicare ii pregateste de la schimbatorul de viteze tonul si repeziciunea in voce. Pentru cei din jur urmeaza un discurs dezlantuit sustinut de energia celui care pedaleaza tot mai intens. El are in minte doar traseul pe  unde isi va lasa urmele invizibile de efort. Inima incepe sa ii pompeze sangele cu putere iar respiratia face exercitii continue de sincron cu miscarea. E o armonie perfecta intre sunetul din casti, intensitatea cu care pedaleaza si conduita de drum a bicicletei. Temperatura serii isi asteapta cu rabdare momentul cand va intra si ea in aceasta armonie insa nimeni nu ii spune ca e prea calda si risca sa nu se potriveasca cu dinamismul acestei imagini. Traseul e unul care nu face compromisuri cu dorinta de miscare : Infratirii-Cutezantei-Liceul Economic-Platou Cornesti. Debitul sunetelor pare sa incetineasca direct proportional cu panta de inclinatie a drumului de urmat. Aici e locul unde ambitia, transpiratia abundenta, setea, respiratia sacadata si dorinta de reusita se imprietenesc. Se cunoasteau de mai demult insa in nici o imprejurare nu au interactionat la asa nivel. Stii momentul in care cunosti pe cineva si ai gandul ca doar cuvintele alese trebuie sa iti insoteasca prima ta impresie? Ei bine noii prieteni trec peste aceste intentii protocolare si intra in esenta unei stranse colaborari. Iubitorul de miscare trece in drumul sau pe langa ademenitorii de comfort in deplasare ( taximetristii) care asteapta cu ochii bulbucati spre geamul pasagerului din dreapta, le  zambeste ironic si merge mai departe cu precautie stiind de manevrele de rege a soselelor pe care acestia le fac in trafic ignorand biciclistii. Transpiratia curge siroaie pe fata si aduce cu ea surprinzatorul gust de sare poate ca sa confirme indemnul la adrenalina spice up your life. Are gust bun, ii cunosc producatorul si intr-o tentatie narcisista o ating cu limba pe buze. O impart cu cadrul bicicletei si asfaltul incalzit de vara prin niste stropi cu forme alungite de miscarea constanta in care ma aflu. Corpul se curata din interior inspre exterior, la asta chiar nu poti gasi vreun sampon cu efecte vizibile in 6 saptamani de la prima folosire.

Am ajuns la destinatie si nu m-am oprit pe parcurs deloc. Rezist. Vreau sa incerc ma mult!

Motivatia: de a-mi confirma potentialul fizic si psihic mostenit insa nefolosit la adevarata lui dimensiune

Experienta: deplasari repetate si progresiv mai mari ca lungime (max 170 km/ zi) si ca inclinatie ( max 2145 m alt.)

Sansa de reusita :   🙂

Acest articol e scris in amintirea drumetiei pe care am facut-o pe bicicleta  cu traseul Targu Mures – Sibiu-Transfagarasan -Sibiu- Targu Mures  din vara lui 2009.